Județul Sălaj – Scurt istoric

Divertisment

Cele mai vechi urme de locuire identificate pe teritoriul județului Sălaj datează din Paleolitic (la Buciumi), iar cele mai frecvente din Neolitic (Buciumi, Zalău, Răstolțu Mare, Șamșud, Șoimuș, Ip, Sâncraiu Silvaniei ș.a.), din Epoca bronzului (Derșida, Românești, Moigrad, Crasna, Căpâlna, Guruslău, ș.a.) și din prima Epocă a fierului (Bozna).

Dacii au lăsat numeroase urme de locuire atât în cetatea de la Marca (secolele 1 î.Hr.-1 d. Hr.), precum și în așezările de la Moigrad, Șimleu Silvaniei, Zalău, Panic ș.a. 

În timpul ocupației romane (106-271/275), granița dintre Imperiul Roman și triburile dacilor liberi din Nord, trecea prin teritoriul actual al județului Sălaj, de la valea Someșului, peste culmile Munților Meseș (unde au fost identificate peste 50 de turnuri de supraveghere și apărare) până în valea Crișului Repede. Astfel, flancul de Nord-Vest al Imperiului Roman în Dacia era puternic întărit cu numeroase castre în care staționau legiunile romane pentru apărarea graniței, reprezentând adevărate bastioane defensive. 

În afara vestitului Porolissum (azi Moigrad), unul dintre cele mai importante centre militare și economice în care au staționat, succesiv, un număr mare de trupe romane (Cohors I Britonnum milliaria, unități din Legiunile a XIII-a Gemiona, a VII-a Claudia ș.a.), au mai funcționat și castrele de la Buciumi, Românași (numit Largiana), Sutoru (Optatiana) ș.a.

Așezarea urbană Porolissum, dezvoltată în jurul castrului cu același nume, a devenit (în anul 124 d. Hr.) capitala provinciei Dacia Porolissensis, ridicată la rang de municipiu în timpul împăratului Septimius Sever (193-211). De-a lungul drumului imperial care lega municipiul Porolissum de Napoca s-au dezvoltat nenumărate așezări cu funcții multiple. 

După retragerea legiunilor și a administrației romane din Dacia (271/275), populația daco-romană de pe teritoriul actual al județului Sălaj a înfruntat frecventele valuri migratoare ale goților, hunilor, slavilor, ungurilor ș.a. Trecerea goților peste aceste meleaguri este marcată de tezaurele de aur și argint îngropate de aceștia și descoperite (în 1797 și 1889) pe teritoriul orașului Șimleu Silvaniei, iar prezența slavilor este atestată prin vestigiile din necropola tumulară de la Nușfălău (secolele al VIII-lea — al IX-lea). 

Atât în cronicile bizantine, precum și în lucrarea Gesta Hungarorum, scrisă în secolul al XII-lea de Anonymus, se găsesc primele mențiuni despre românii (vlahii) din aceste locuri, despre formele lor de organizare (voievodatele lui Gelu, Glad și Menumorut), despre rodnicia pământului, precum și de faptul că armatele regelui ungar, în acțiunea lor de cucerire a acestor pământuri, au întâmpinat o dârză rezistență din partea valahilor și a voievozilor acestora, în special a populației de pe văile Almașului și Căpușului.

Cu toată rezistența opusă de localnici, expansiunea regatului feudal maghiar nu a putut fi oprită, acesta exercitând (secolele al XI-lea — al XIII-lea) o puternică asuprire, dar în care românii au reușit să-și păstreze limba, obiceiurile și tradițiile. În secolele al XIV-lea — al XV-lea, atât țăranii români, cât și cei maghiari (așezați pe aceste locuri o dată cu expansiunea regatului ungar) au întreprins mai multe răscoale (1344, 1376), care au culminat cu Răscoala de la Bobâlna (1437-1438).

După bătălia de la Mohacs (1526), Transilvania a intrat ca principat autonom sub suzeranitate turcească. Începutul secolului al XVII-lea este marcat de prezența voievodului Mihai Viteazul pe meleagurile Sălajului, care după victoria de la Guruslău (3 august 1601) asupra oștilor lui Sigismund Bathori trece și prin Zalău în urmărirea armatelor acestuia.

De istoria meleagurilor sălăjene este legată și personalitatea lui Horea care, împreună cu o echipă de meșteri din Țara Moșilor, a construit (1773) biserica din lemn de la Cizer, aflată astăzi în Muzeul etnografic din Cluj-Napoca. Efervescența anului revoluționar 1848 a cunoscut o intensitate deosebită prin activitatea cărturarilor sălăjeni Simion Bărnuțiu și Alexandru Papiu-Ilarian, precum și a lui Iacob Deleu din Pericei (căpitan în oastea lui Avram Iancu). 

În 1867, principatul Transilvaniei (inclusiv teritoriul actual al județului Sălaj) a fost încorporat forțat la regatul ungar, situația românilor, precum și a celorlalte minorități (sași, slovaci, ruteni ș.a.), înrăutățindu-se constant. Sălăjenii au participat la mișcarea memorandistă din 1892, printre cei 300 de delegați care au plecat la Curtea de la Viena pentru a preda Memorandumul aflându-se peste 45 de reprezentanți ai Sălajului (Gheorghe Pop de Băsești, Andrei Cosma, Teofil Dragomir ș.a.). Actul Unirii de la Alba Iulia, de la 1 decembrie 1918, s-a înfăptuit și cu sprijinul celor 44 de delegați cu drept de vot, reprezentând județul Sălaj.

După unirea Transilvaniei cu România s-a impus o nouă împărțire administrativă, care după mai multe variante, s-a stabilit ca pe baza vechiului comitat al Sălajului să se înființeze județul Sălaj, cu reședința la Zalău, care în 1926 cuprindea trei localități urbane (Careii Mari, Șimleu Silvaniei, Zalău) și 269 de comune grupate în 10 plăși.

Sub această formă a evoluat, cu unele modificări până în septembrie 1950, când județul Sălaj a fost desființat și inclus în regiunile Cluj, Baia Mare (ulterior Maramureș) și Oradea (ulterior Bihor), ocupând poziții periferice în cadrul acestora. Județul Sălaj a fost reînființat prin Legea nr. 2 din 17 februarie 1968. 

În perioada interbelică, județul Sălaj a cunoscut o oarecare înflorire economico-socială, pentru ca după Dictatul de la Viena din 30 august 1940, impus României de Germania nazistă și Italia fascistă (prin care țara noastră pierdea o suprafață de 43.492 kmp, inclusiv județul Sălaj, cu o populație de 2,6 milioane locuitori, în majoritate români), teritoriul sălăjan să cunoască din nou opresiunile ocupației ungare.

În perioada 1940-1944, pe teritoriul județului Sălaj au avut loc numeroase asasinate executate de trupele horthyste asupra populației românești, acestea soldându-se cu 495 de victime, dintre care cele mai multe înregistrate în satele Ip și Treznea.

Începând cu 14 octombrie 1944, armatele române au ajuns cu operațiunile militare și pe teritoriul județului Sălaj, eliberându-l treptat de sub ocupația maghiaro-horthystă. 

În cei 45 de ani care au urmat după eliberare, teritoriul sălăjan a evoluat în coordonatele economico-sociale ale comunismului, timp în care a cunoscut o intensă industrializare, în cadrul unei economii centralizate, planificate.

Pentru a fi în permanență la curent cu ultimele noutăți și informații din orașul tău, urmărește-ne pe Facebook.